Tuesday, September 02, 2008

Cum am cazut din tren

Ma nimerisem iar in ultimul vagon.

Stateam la coada trenului si ma uitam la calea ferata din urma. Am aprins o tigara (dupa ce i-am cerut un foc na┼čului - aveam bricheta in buzunar, dar mi-am oferit o aprobare tacita a autoritatii in felul asta) si m-am rezemat de usa deschisa, cu ochii-n tufisuri si pietrele din terasament.



Ma gandeam cum ar fi sa te arunci din tren, nu de bunavoie, ca asta ar implica o doaga lipsa si o viguroasa coada de jackass. Sa te arunci in ciuda vointei tale si contrar instinctului de conservare; pentru ca trebuie.

Stateam si incercam sa ma conving sa sar. Imi faceam scenarii elaborate: cum sa cad, ce sa aleg sa imi rup, e mai bine sa aterizez in tufis sau pe iarba, sa astept oare un pod... Sa sar in picioare sau in cap? Hell, mie mi-e frica sa sar si in bazin si ma gandesc cum sa sar mai artistic din tren.


In timp ce luam notite cu senzatiile pe telefon, m-am gandit "daca imi scapa telefonul, dupa ce am scris atat, chiar ca sar dupa el". Ma pregateam sa arunc tigara, cand langa mine a aparut brusc cineva. M-am speriat, am scapat tigara, am crezut ca mi-a scapat telefonul, m-am dezechilibrat, m-am agatat de bara, trenul s-a balanganit ca o caruta pe sine si m-am trezit ca nu mai am nimic sub talpi. Bara mi-a alunecat (desi cred ca in exces de fatalitate i-am dat eu drumul) si nu ma puteam gandi decat "unde am stabilit ca e mai bine sa cad?!"

Am sters in zbor o tufa care mi-a taiat fata si mainile. In cadere ma lovisem cu glezna de platforma usii care mi-a deviat traiectoria altfel destul de curba intr-un zigzag neregulat spre pietrele din terasament. Am vazut rotile trenului (mi-am adus evident aminte de ce face trenul tzaca-tzaca) apropiindu-se de nasul meu deja zgariat de tufa si m-am lovit cu teasta de o traversa de lemn (din reflex, ma ghemuisem si m-am rostogolit ca un arici crispat pe sina. Noroc ca era ultimul vagon). Am auzit o trosnitura si m-am rasturnat ca un hopa mitica peste cap cu picioarele in sant, unde am ramas cu mainile si picioarele undeva pe langa mine, imprastiate, ca ingerii de zapada.



Ma durea totul atat de tare, incat nu ma mai durea nimic. Nu cred ca stricasem vreun organ major pe dinauntru, dar sigur imi rupsesem coloana. Nu puteam decat sa clipesc. Nu prea puteam sa expir, desi aveam aer. Probabil se rupsese si o coasta, care perforase un plaman. Cu eforturi de Atlas miscand pamantul, am dus ochii cat am putut de in jos. Si mi s-a facut si mai rau. Din piept imi iesea o bucata dintr-un macaz ruginit. Plamanul mi-a intrat in colaps si mi-au aparut vignete negre care se ingustau din ce in ce mai tare in jurul punctului fix de pe cer.



Tocmai cand ma gandeam "sper ca a facut cineva poze la faza asta", langa mine a aparut brusc un individ care mi-a cerut un foc, si-a aprins ultima tigara, apoi a azvarlit pachetul gol pe usa deschisa. Javra. M-am enervat si l-am impins din tren. Din pacate, a cazut cu tot cu telefonul meu, asa ca n-am avut cu ce sa fac poze.

5 comments:

  1. Fi-ti-ar talentu' literar sa iti fie,Chris, m-au trecut toate naduselile la inceput, am crezut ca ai cazut pe bune:)
    Cu drag,
    E

    ReplyDelete
  2. :) pe asta si mizam.

    Ma bucur sa te mai vad pe aici ;-)

    ReplyDelete
  3. Ai mizat bine:)
    Trec in mod constant pe aici, doar ca nu prea las "urme" scrise ;)

    ReplyDelete
  4. Foarte, foarte, foarte misto scris. Punct. Ah, da ... si excelent ilustrate. Imi amintesti de vremea cand nu aveam atatea frustrari sociale si scriam despre lucruri mai frumoase.

    ReplyDelete