Tuesday, August 29, 2006

Dimineata

Poate nu stiati ca m-am mutat. Sau daca stiati, aveati probabil impresia ca m-am mutat in gradinile suspendate ale Bucurestilor, cu fluturasi cat casa si bicicleta cat ochelarii lui Lennon. Probabil ca stiilul meu eluziv de exprimare v-a dus pe nedorite si nebatute cai ale imaginatiei. Nu, eu m-am mutat la bloc. Eu, care pana mai an ma uitam la diversi amarati atarnati pe geam la etajul 6 in maieu, luand gura de noxe proaspete de dimineata, si ii priveam cu dispretul omului care cand zice ies afara, face doi pasi si ajunge in gradina botanica din curte. Ei, roata se intoarce insa, rau si repede anul asta, si tocmai sunt sub ea.

Poate nu v-am spus si ca o sa imi schimb serviciul. Asa nu stiam nici eu pana mai ieri, insa o simteam ca pe o piatra in pantof. In vederea pregatirilor sufletesti aferente atator schimbari, azi stau acasa. E marti. Cred ca nu am stat niciodata martea acasa. M-am trezit - deh', ca in concediu - la 7 si jumatate. Strada mea este si ea in curs de cosmetizare. Adica a fost complet jupuita si acum asteapta grefa de asfalt. In timpul asteptarii a cam plouat si stagneaza lucrul echipei. Chirurgii sunt insa prezenti odata cu soarele. Astfel incat, daca nu iti trece prin devla sa inchizi ferestrele de cu seara, asa cum nu mi-a trecut mie, inceputul noii zile se face in acorduri de motor ambalat de excavator, care se amplifica, se lovesc de zidurile din jur, se incolacesc de copaci (da! sunt copaci!), rezoneaza la unison cu universul si se poagoara bland ca un sunet de orga lovita de degetele incrancenate ale lui Bach in urechile mele, 10 metri mai sus, la 3.

Atentia publicului este captata. Orga se stinge incetisor, putin supra-ambalata, putin dandu-si seama organistul ca de fapt n-are de ce continua, ca e prea ud sa faca cineva ceva azi. Simfonia insa nu moare, ci prin aerul crocant al diminetii rasuna ceva, un sunet subliminal care face ca parul de pe maini sa se infioare delicat, ca atunci cand bagi degetele ude in priza, si se simte si un miros... de padure verde, de cherestea, de pin... Sunt muncitorii de la casa de vizavi, care se distreaza toata ziua cu un fierastrau electric si scanduri.

In spatele orchestrei se insinueaza mai intai timid, apoi din ce in ce mai tantos, ceva pe baza de rotopercutor. Fie e un pickhammer, fie un vecin isi da deja gauri in cap cu bormasina. Nu mai aud clar deoarece emotia care deverseaza din calitatea executiei m-a facut sa imi ascund lacrimile in perna. Ies la auzul zgomotului de cinel si ma duc sa aplaud la scena deschisa, pe balcon. Un idiot bate cu un retevei intr-o galeata. Simte ritmul, e un muzical. Regret ca n-am niste garoafe, sa arunc in el si ma retrag in vastele apartamente sa scriu. Marile capodopere nasc din suferinta. Asteptati-va la o schimbare la fata a literaturii contemporane. Va fi o toamna lunga.

S-a apropiat rotopercutorul. Cred ca e de fapt un elicopter dezasamblat. Nu mai scriu. Imi vibreaza tot sufletul la unison cu mana demiurga a sefului de santier. Imi urca ceva in gat si imi coboara mana spre telefon. Mama? Pot sa vin cateva ore pe la voi?

3 comments:

  1. minunile vietii la bloc...

    ReplyDelete
  2. m-am surprins sperand ca santierul sa se termine cat mai tarziu. literatura contemporana merita o schimbare la fata.

    ReplyDelete
  3. Da, da, va fi perena toamna. Deocamdata Zee a cunoscut (o parte din) giumbuslucurile edililor.
    Urmeaza introspectia; vederea (si auzirea) din interior ... :(
    Sa fie intr-un ceas bun, Zeeny ! :)

    ReplyDelete