Wednesday, July 20, 2005

cu carpa de praf prin amintiri

De cateva saptamani in conversatii imi tot apare nevoia sa folosesc conceptul de tragempinge”… Si pe masura ce ma loveam de lucruri care cereau in gura mare sa fie folosite impreuna cu conceptul respectiv, ma tot gandeam … de unde stiu eu animalul asta? (dupa cat de nedumerit va uitati deduc ca nu stiti ce e acela un tragempinge.. pacat) Si cum zice englezul, intr-o zi m-a strabusit amintirea (adica it finally hit me.. ca sa inteleaga si englezu’…).. era una din cartile mele preferate in mult-indepartata copilarie…

Ideea a pornit putin de la lucrarea lui Tristan Despre lucruri materiale … cei care locuiesc la bloc cred ca nu au cum sa inteleaga… inafara de mica debara din dotarea spatiului locativ.. si poate a balconului (cei cu adevarat fericiti cred ca sunt blagosloviti si cu o boxa!), la bloc nu prea ai unde sa depozitezi amintiri/vechituri, asa ca vrand-nevrand, mai scapi de ele, le pasezi vreunei rude cu copii mai mici, vreunui vecin mai nevoias, sau pur si simplu aleg calea tomberonului...

Nu acelasi lucru se intampla insa si cand locuiesti intr-o casa... cu pod si pivnita... :))

Casa mea are de-amandoua, din belsug.. si cum natura umana, cu predilectie feminina, este de a se atasa de maruntisuri (a caror gama si dimensiuni variaza de la masa grea din lemn de nuc de la bunica pana la coditele blonde impanglicate de la prima intalnire a copilului cu foarfecele de tuns), atat podul, cat si pivnita sunt mici oaze pentru acarieni si posibilitati nesfarsite de alergii... adica..

Ei bine.. mie-mi place acolo... luand ceva proportii iarna asta si fiindu-mi lene sa ma deplasez in weekend la antrenamente la 7, in loc sa rontai madeleine proustiene, mai bine tzopai ca o gazela overweight 2 etaje mai sus si imi infig mainile pana la coate in….

Am incercat intotdeauna sa nu fiu ca mama-mea.. mereu am facut pe dos.. ce zicea ea, contraziceam eu.. ce pastra ea, aruncam eu, cu o placere de copil sadic... pana la carti... nu am putut niciodata sa arunc nici una.. printre caietele mele de aritmetica (Alin are 12 lei. Daca da jumatate mamei sale si imparte restul in mod egal cu fratiorul lui, cati lei ii mai raman? .. cam cat sa isi cumpere un croissant cu yugi-oh (nu intrebati, din ce am inteles, e echivalentul masculin al lui Sandi Bel din copilaria mea.. un fel de animus.. tot japonezesc) ) si blocurile de desen cu peisaje marine in care consumam tot tubul verde de guase sau cele de iarna, care, probabil de frig, erau albastre (niciodata n-am inteles cum poti sa pictezi zapada.. optica n-a fost unul din punctele mele forte, pentru ca a mea era mereu diferita de a celorlalti)... zac teancuri de carti... incepand cu carticica de 4 ani cu Robotzancul care functiona cu baterii Elba, revista Licurici din care monstruletul de 5 ani afla ca Charles Perrault moare in 1703, dupa ce a scris povesti nemuritoare (colectie in care-surpriza!- mereu am gasit doar ilustre nume necunoscute, incadrate probabil aici tocmai pentru a nu da ortul popii intr-o lume in care toti stiu de cei trei iezi cucuieti si de lupul cu pretentii de drag queen in hainele bunicii)...

...cel mai mult timp l-am petrecut asupra Cartii de cantece.. desi am fost mereu afona la muzica (n-am sa-l uit niciodata pe dragul meu profesor de muzica, un adevarat pedagog, care nu-i atingea niciodata pe copii nazdravani, pentru ca avea mereu la indemana rigla de lemn cu care facea asta, si care, atunci cand dadeam proba pentru cor – nu benevol, evident, a exclamat exasperat de eforturile mele sincere: “Mamele voastre nu v-au cantat niciodata cand erati mici?! Respins!!...” drept pentru care m-am scurs rusinata de propriile lipsuri in banca mea si de atunci nu deschid niciodata gura sa cant in public, exceptand poate cazul in care ma ajuta o sticla de busuioaca... doar pentru mine).. am gasit in cartulia aia (care avea un aspect suspect de neutilizat) perle ale muzicii corale romanesti, din care spicuiesc: Tulesc oile devale, Cucul si plugul, Marsul lui Iancu. ... oare de asta nu mi-a placut mie sa cant ? sau de asta am o aversiune nedeclarata pentru peisajele bucolice (o amintire latratoare si o alta mustacioasa de la o stana au contribuit la micile traume, drept pentru care turmele de oi sunt pentru mine un fel de soare pentru un Icar mai istet... ma uit cu admiratie la gramada de dobitoace si le ocolesc cu respectul pe care il merita)

Vaca zice mu mu mu

Cand isi cheama vitzelu

N-am fost eu in copilarie Dexter boy genius, dar sa ma pici cu ceara de epilat a matusi-mii si nu-mi amintesc de asemenea versuri bucolice tip Virgiliu precoce... apropo de matusi-mea.. ceva legat de o vaca tot imi amintesc.. incerca ea sa ma invete Old McDonald had a farm.. y-a-y-a-yo... something

O alta surpriza a fost cand am descoperit mise-en-.... cantecul mamei lui Stefan..

Pe o stanca nea-a-gra

Caci in batali-i-e

Un cea-sornic su-u-na

Parca nu asa era.. pe asta o stiam toata... aa ! deci de asta n-am folosit cartea... incurcate-s caile portativelor pentru un copil.. si se pare ca si acum sunt la fel, asa ca pun cartea in teancul de « mi-a parut bine sa te vad, stai si umple-te de praf pana mi-oi aduce iar aminte de tine »

Prin vartejuri de carti de colorat neincepute (nu imi amintesc daca geniul precoc de mine era la fel de talentat la colorat cum era la cantat, dar am senzatia totusi ca preferam sa ma uit la poze si sa imi fac eu povestea mea decat sa umplu cu « carioace » chenare negre.. si fara sa dau pe afara..imi amintesc indeosebi povestea lui Muck cel Mic.. o stiam pe de rost.. imagistic vorbind..iar cand peste ani am ascultat si « placa » de vinilin.. nu a mai fost nici o surpriza ...hm.. oare unde o fi pickup-ul meu ?...), benzi desenate cu pif & hercule, placid & muzo, spiridusul cartii, Pif, Paf, Puf (Pif era baietelul, Paf era clovnul, Puf era catelul), povestea cu papusa de portelan care se indragosteste de soldatul de lemn, o imitatie nefericita dupa andersen, dar cine auzise atunci de andersen si de povestile lui pe care nici acum nu pot sa le citesc fara sa mi se impaienjeneasca privirea ?.. sau cea a lui Suleiman viteazul intre viteji si a balaurului Ejderha, care se ospatau la masa sultanului cu hartane de batal cu sarap (si probabil se intrebau ce dumnezeu mananca?!).... printre toate astea au inceput sa apara si cartile potrivite unui pionier de frunte, comandant de detasament si viitor utecist...

Ma fascinau acele « success stories » ale omului de rand ridicat la rangul de membru de partid.. AgroRevolutia si emanciparea taranului pe cale de a deveni bucurestean in vreo generatie jumate musteau in toate povestioarele... cred ca povesti de genul « Tatal autorului, inarmat cu certrificatul de absolvire a 4 clase primare, lepadase opincile si itarii si se facuse functionar comunal , iar mama lasase sapa si secera pentru albia de rufe si masina de cusut. » au fost de natura sa nu imi creeze o imagine prea buna despre taranul roman... accentuata mai tarziu de Testamentul lui Arghezi, una din poeziile –cred eu - cele mai detestate de tagma scolareasca « Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ sapa-n condei şi brazda-n călimară”.. putine creatii literare mi-au repugnat mai profund si mi-au produs un fior cathatctic mai negativ.

Dar la lupta pentru emancipare vine si contrareactia asteptata.. parca o aud pe bunica-mea cand ma intreba ce caut in casa pe vreme asta frumoasa, iar eu ii raspundeam.. oroare! Ca nu mi-am terminat lectiile (unii dintre noi sunt prea constiinciosi, si asa raman toata viata, doar apelativul se mai schimba.. nu li se mai spune “manca-l-ar mama de constiincios”, ci “uite-l si pe fraieru’ asta cum munceste”).. ca orice bunica proverbiala, femeie dintr-o bucata, bunica mea zicea la unison cu cea din povestioara « O sa omoare copilu’ soro ! ce le-o fi bagand atata stiinta cu palnia? Pe vremea mea nu stia omul atata si traia... si muncea!

In lumea in care pe de o parte bunicii incercau sa isi apere nepotii de flagelul burtii pe carte protejandu-le copilaria, parintii, pe de alta parte, faceau sacrificii imense pentru ca odraslele sa aiba tot ce n-au avut ei.. si sa nu aiba parte de nefericirile lor...sablon sau nu, am citit in aceleasi povestiri semi-comuniste si am auzit cu urechile mele de la tata fraze de genul “nu aveam ce manca pe cand eram copii. Erau vremuri grele, de razboi, de seceta si cate altele.” Si oricat v-ar suna de fals, de penibil, de victimizant, de cate ori mi-l imaginez asa vreau sa ii aduc toate bunatatile din lume, si toate prajiturile, si trufandalele, si ciocolata, si portocalele, si hainele noi, si sa il mai fac sa fie copil o data, dar cum nu pot sa fac asta, imi e mai usor sa ma rastesc la el cand am toane... pardon.. am trecut pe panta lacrimogena.. deh! Balanta impresionabila...

Printre povesti cu microraioane noi pline de blocuri zvelte si macarale care rad in soare argintii... scuzati, asta e alt cantec... am avut intotdeauna cateva slabiciuni.. una ar fi Ciresarii, pe care pana acum cativa ani ii citeam in fiecare primavara cu setea de aventura a tocilarului palid care traieste cu nasul in carti si care se fastaceste cand da cu ochii de lumea "de-afara".. acum am ocazional mici refulari ale aventurilor netraite la vremea lor, caci cata doza de neprevazut poate sa ofere o strada linistita din Bucuresti?, si mai fac cate o pozna ca sa nu uit ca inca traiesc. O alta slabiciune a fost Morcoveata.. adoram cartea aia mare si cu ilustratii care mi-au intiparit pe veci o anume imagine a personajelor in minte... la fel cum imi construisem o anume figura a Pistruiatului, din cauza careia n-am putut sa vad filmul lui Nicolaescu pentru ca pustiul ala blond nu era la fel cu ce nascocise portretistul automat din creierul meu... Sa ma intorc la Morcoveata.. momente din viata lui ma impresionau pana la lacrimi sau pana la un dezgust atat de profund incat inchideam cartea (numai ca sa revin cu o curiozitate si mai morbida asupra detaliilor):

Morcoveata incuiat de maica-sa in camera, fara oala de noapte si in pragul diareei (it happens to the best of us ;-) ), Morcoveata cu paduchi, Morcoveata si capusele de pe oi, carligul de pescuit din deget, potarnichile cu capul spart sub calcai.. am sa ma opresc ca sa nu stric imaginea intreaga de proscris adolescentin... Acum vreo 2 ani am gasit o editie in franceza... am renuntat la banii de tigari si de cafea din timpul cursului de pragmatica la care aveam de gand sa ...absentez.. si am smuls-o din ghearele libraresei cu bucuria lui Golum din Lord of the Rings cand regaseste inelul.."It’s mine..all mine, my precious!..."

Un mic exemplu de moment morcovetian (bilingv.. nu m-am putut abtine):

Croyant que sa mere lui sourit, Poil de Carotte, flatte, sourit aussi.
Mais Madame Lepic qui ne souriait qu’a ele-meme, dans le vague, fait subitement sa tete de bois noir aux yeux de cassis.
Et Poil de Carotte, decontenance, ne sait ou disparaitre

Crezand ca maica-sa ii zambeste, Morcoveata, magulit, zambeste si el.
Dar doamna Lepic, care nu zambea decat pentru sine, fara motiv, isi ia deodata mutra ei fioroasa si intunecata, cu ochi ca de agrisa.
Iar Morcoveata, descumpanit, ar vrea sa intre intr-o gaura de soarece

Cam dupa ce am scris jumatate din aventura asta din pod, mi-a venit cheful sa dau o tura de bicicleta prin parcul – culmea! – Ciresarii, in care imi faceam veacurile dupa-amiezelor in copilarie... imi aminteam eu cum ca undeva, langa un corcodus, era un tragempinge.. nu chiar ca in cartea mare, ruseasca, plina de ilustratii frumoase, dar era destul de prezentabil.. era din tabla vopsita maro, iar cele doua capete erau destul de expresive.. copitele un pic cam nereusite, dar la ce te poti astepta de la niste oameni care o pun pe Alba ca zapada langa Woody si pe Mickey langa o veverita, care nici macar nu era Chip..ori Dale..

Nu mi-am gasit tragempingele (veverita era in schimb acolo – langa o girafa ochioasa), dar am gasit una din cele mai mari terori ale copilariei mele prescolare: toboganul racheta!.. toboganul asta era inalt!! Cat o racheta! Si argintiu, si luuung! Si trebuia sa te apleci dedesubtul lui si incepeai sa te urci prin burta rachetei pe scara pana ajungeai sus-sus, si acolo iti dadeai drumul pe limba de tabla, pe care mama nu te lasa sa te dai, ca o sa iti agati fustita, si abia ti-am calcat-o, si o sa te zgarii pe picioare, si nu ii sta bine unei domnisoare mari sa fie cu picioarele zgariate... dar lasa ca vin eu cu tata, si el o sa ma lase.. dar capatul e asa de sus.. si inauntru e asa intuneric, si miroase atat de urat... nu pot sa imi tin respiratia pana ajung sus, mai bine cobor... Ca orice balaur al copilariei, si toboganul meu a fost invins de timp... si de jumatatea de metru cu care am crescut de atunci.. si de cei 20 de ani trecuti... acum e mut (limba lucioasa a disparut), cocarjat (ca toti batranii, s-a stafidit).. singurul lucru care a ramas la fel este mirosul..

Ducand inapoi in culcusul ei pentru inca 10-15 ani maculatura care imi inchidea in fiecare seara ochii si dormea cu mine pe aceeasi perna, si intorcandu-ma la rafturile cu iubiri copertate contemporane, exclam si eu cu bucuria si cu naduful licuriciului lui Garleanu:


"Uf! Ca mult mai am de suit, Doamne!"

1 comment:

  1. Am citit povestea ta aproape fara sa respir, mi-ai adus aminte de copilaria mea, de podul in care erau aruncate mormane de obiecte, parul de vrajitoare era sirma ultra-subtire a unui transformator de la un radio Telefunken cu lampi ros de soareci, de pisica coanaManda, de urcatul pe pomul mierea ursului ca sa intri prin lucarna in podul vecinilor ... ce univers de "trage-mpinge" !
    Eu am o carte groasa a lui Jules Renard, a aparut in româneste. Din Morcoveata tin minte doar doua idei:
    - seara vacile se intorceau de la servici ...
    - furnicile, 33333333333333 ...
    Multumesc Zeeny.

    ReplyDelete